Scrierea, una din marile invenţii ale omenirii, constă în reprezentarea prin semne convenţionale a gândirii umane. Scrisul a apărut treptat  în mai multe zone de civilizaţie, sub forme variate în timp şi în spaţiu, ca urmare a necesităţii de comunicare între grupurile umane.

Cartea antichităţii, în înfăţişarea ei clasică, era scrisă pe piele de animale sau pe papirus şi avea forma de rulou sau de sul; se numea volumen (volumen, inis = înfăşurare, încolăcire, mişcare circulară). În Evul Mediu forma generală a cărţii este codexul (lat. codex, cis = scoarţă, trunchi de copac, tăbliţă de scris, carte, condică), având ca model tablele romane legate cu balamale.

Codexul (strămoşul cărţii contemporane) era mai uşor de mânuit deoarece foile de papirus, pergament sau hârtie, fiind mai subţiri, se puteau lega mai multe la un loc şi permiteau scrierea pe ambele feţe ale papirusului. Forma de codice a cărţii a făcut necesară apariţia paginaţiei şi a titlului. Pagina nu era numai suport de scris, ci şi de pictură, cartea devenind astfel operă de artă. În Grecia şi la Roma cărţile erau copiate de scribi şi sclavi, oameni de carte, plasaţi în fiecare oraş într-un loc fix care va deveni editură. Lectorul le dicta scribilor, astfel explicându-se existenţa numeroaselor exemplare identice ale aceloraşi opere. Urma operaţia de verificare a textelor copiate (colaţionarea).

Cărţile erau de format mai mic până în secolul al XIV-lea, legate în scoarţa de lemn, îmbrăcate în piele, uneori cu gravuri şi decoraţiuni. Principalele centre de copiere ale manuscriselor erau în Evul Mediu mânăstirile.

————————————————

Manuscrisele erau iluminate cu miniaturi de o rară frumuseţe, executate de artişti şi uneori chiar de copişti. Termenul de iluminare provine din latinescul illuminare şi se referă la înfrumuseţarea unui manuscris. O miniatură este uneori menţionată ca o iluminare.

Miniatura reprezintă o pictură constând din litere împodobite, motive ornamentale, compoziţii figurative, realizată în culori de apă, pulbere de aur etc. Numele ei provine de la roşu de miniu, pigment folosit în procesul de realizare al picturilor. Se caracterizează prin compoziţii cu caracter solemn, de o sinteză rece, prin tratarea figurilor după un canon antic, plin de mareţie.

————————————————

Iniţialele folosite în manuscrise puteau avea diferite niveluri de semnificaţie, în funcţie de ierarhia folosită pentru a indica importanţa relativă a unei secţiuni de text sau pentru a evidenţia şi diferenţia textual conţinutul manuscrisului. Fiecare manuscris iluminat afişează propria ierarhie de decor, structurată pe diferite grade de importanţă.

Iniţialele capitolelor, pictate în culori vii, inclusiv în aur şi argint, se înfrumuseţau cu elemente geometrice, florale şi animaliere (uneori chiar cu reprezentări fantastice). Se mai împodobeau cu reprezentări ale unor scene cu subiect istoric şi puteau fi decorate, după caz, şi cu portretul autorului, proprietarului sau donatorului cărţii.

————————————————

Din iniţiale s-au dezvoltat chenarele ornamentale, întâlnite foarte frecvent în manuscrisele de lux din perioada medievală. Ele înconjurau textele şi/sau imaginile şi puteau ocupa marginile unei pagini dar şi spaţiul intercolumnal.

————————————————

Manuscrisele miniate datează deci din Evul Mediu, dar împodobirea acestora era o artă cunoscută încă din Antichitate. S-a perfecţioanat de atunci, secole de-a rândul, evoluând spectaculos pâna în secolul al XV-lea când arta miniaturii atinge vârful excelenţei. Textele devin pretexte pentru tehnica miniaturii dusă la nivel de perfecţiune. Franţa şi Parisul au fost în secolele XIII si XIV centrul creaţiei miniaturistice, urmate de Flandra. Acolo  miniatura cunoaşte o dezvoltare remarcabilă, influenţând în secolul următor şcolile de profil din Germania, Franţa şi Olanda prin inovaţiile aduse în ornamentaţie.

Manuscrisele miniaturale se prezintă într-o mare diversitate, deosebindu-se între ele atât ca destinaţie cât şi ca manieră de execuţie. Majoritatea acestor manuscrise sunt de natură religioasă (biblii, cărţi de rugăciuni: evangheliarii, breviarii, cărţi ale orelor) dar, începând cu secolul al XIII, un număr crescând de texte laice au fost iluminate (manuscrise scrise pe temă de astronomie sau astrologie, scrieri cu studii asupra plantelor şi proprietăţilor lor terapeutice, cărţi ce cuprind descrieri sau poveşti de/cu animale, păsări, creaturi fantastice, calendare dedicate lucrărilor agricole de peste an, etc).

————————————————

Pe lângă mânăstiri, cărţile se copiau în incinta Universităţilor care urmăreau şi coordonau chiar această activitate. Tot Universitatea fixa şi preţul exemplarelor care se vindeau în librăriile ce existau pe lângă fiecare dintre acestea.

Invenţia tiparului va transforma cartea; treptat, pictura se desprinde de text şi manuscrisele sunt înlocuite de cărţile tipărite, destinate a fi citite şi mai puţin admirate pentru ornamentele lor. Până la 1500 litera din cartea tipărită imită litera din manuscris, cartea purtând numele de incunabul (lat. incunabula, orum = leagăn, început, obârşie, locul unde s-a născut cineva aici cu sensul de carte de început).

Lupta dintre cartea tipărită şi cea manuscrisă a fost de lungă durată şi abia în secolul al XVII-lea se poate vorbi de o victorie completă a tiparului în Europa Apuseană. Începutul tipografiei este,  în istoria tuturor ţărilor, o dată importantă de la care porneşte, pentru răspîndirea civilizaţiei, o perioadă nouă.

————————————————

Surse: Adina Berciu-Drăghicescu: Arhivistică şi Documentaristică , British Library: Catalogue of Illuminated Manuscript, Wikipedia

————————————————

Ţi-a plăcut acest articol ? Părerea ta contează ! Scrie-mi, te rog, ce impresie ţi-a lăsat sau abonează-te la RSS FEED ! Mulţumesc !

——————————————————-

Related Posts:

Literele decorative şi alfabetele ornamentale: scurtă istorie (I)
Literele decorative şi alfabetele ornamentale: scurtă istorie (II)
Literele decorative şi alfabetele ornamentale:scurtă istorie (III)
Cărţi vechi şi nu numai